Tuesday, January 6, 2009

Miracolul vietii

Am promis ca am sa impartasesc cu voi momentul nasterii fiului meu. Femeile cunosc sentimentul, experienta aceasta fara egal, chiar daca trecem diferit prin ea, in esenta ramane aceeasi:un miracol!Am avut o sarcina dificila, incepand cam de pe la 5 luni. Desi nu am cunoscut greturi si alte mizerii de ordin fizic care vin "in pachet" cu miracolul, am luat mult in greutate...doar 36kg...si asta mai mult din cauza renuntarii la fumat. Mi-amintesc cum ma opinteam sa urc scarile ca sa merg la toaleta, si cum lumea pe strada ma intreba daca am gemeni sau tripleti. "Ziua scadentei" mi-era programata pe 3 mai, dar eu trageam sperante inca din aprilie ca poate, poate...Ultimele zile au fost un cosmar, nu ma mai puteam da jos din pat fara ajutor, iar vestile de la ginecolog nu erau deloc imbucuratoare:cervix-ul meu arata ca al unei gravide in luna a treia, asa ca, cu zambetul pe buze, doctorita m-a anuntat ca daca pana pe 3 mai nu se intampla nimic (nu am simtit nici macar o jumatate de contractie pe toata durata graviditatii), atunci solutia ar fi cezariana. Timp de 5 zile (de pe 3 mai cand am aflat ca va fi cu siguranta cezariana si pana pe 8 cand operatia era programata)am plans intr-una!Din cauza greutatii pe care nu o mai suportam, stateam mai mult in cada, cu sotul meu care-mi mangaia parul sau imi facea masaj, sfasiat de lacrimile si de suferinta mea.Pe 8 mai, dimineata devreme, ne-am dus la spital. Au incercat sa-mi provoace travaliul, dar nimic! Macar am consolarea ca nu am cunoscut nici un fel de dureri ale nasterii. Asta a fost partea "tehnica" a povestirii. Partea emotionala urmeaza acum!Slava Domnului am nascut intr-o tara in care tatal (ori cine iti doresti tu), poate fi alaturi de tine atunci cand nasti (fie si prin cezariana). Astfel, micutul este intampinat de ambii parinti, si bucuria primei vederi, dubla! Sotul meu minunat, mi-a fost sprijin de nadejde, iar eu dependenta de ajutorul si prezenta lui. Din nu stiu ce motiv, in timpul anesteziei, nu are voie nimeni sa asiste in afara de doctori. Nu am stiut asta, ma rugam cu disperare ridicola si deplasata (cred eu...)de ei sa-l aduca pe tatal copilului! Erau niste doctori tineri, si cu delicatete ma consolau, mintindu-ma ca tatal se schimba cu haine sterile de aceea nu e acolo, dar il vedem la usa de la capatul micului coridor,ca asteapta sa fie lasat inauntru. Eu insistam aproape plangand (as fi plans, dar mi-era rusine), ei ma tineau de vorba. Apoi am pus piciorul in prag: "cine ma tine de mana cand imi bagati ace in spinare, daca nu-l lasati sa intre?" Unul dintre doctori a venit sa ma tina de mana! Apoi, cu jumatatea mea la capul meu, asteptam cea mai mica bucatica din noi, sa iasa din burtica mea! Nu a trecut mult, poate 10-15 min... Il intrebam pe sotul meu intr-una: "A venit? Vine?"
Iar el, cu calmul lui de legenda, desi emotionat la maxim imi raspundea: "Nu inca, iubita mea, mai e putin, inca putin!" Ma tinea de mana in timp ce cu cealalta mana ma mangaia pe par. Apoi, l-am auzit pe Luca tipand! Si acum sunt convinsa ca dormea la mama in burtica, unde era cald si bine, si s-a suparat tare mult cand l-au scos brusc la lumina, si in camera aia rece ca orice sala de operatie! Ni l-au dat aproape imediat. L-au pus pe pieptul meu gol, ca sa continue sa-mi simta caldura,mirosul, bataile inimii, si astfel socul de a veni pe lume sa fie mai mic. S-a linistit imediat ce m-a simtit, numai noi, parintii mai plangeam.Am stat 5 zile in spital. Am dormit doar nu stiu cate ore. Zilele le petreceam toti trei. Sotul meu venea dimineata, in jur de 8, si pleca pe la miezul noptii. Eu, nu puteam sa dorm din cauza operatiei si a pozitilor incomode in care trebuia sa stau. Dar nici n-as fi putut sa dorm, chiar daca n-as fi avut dureri. Vedeam din pat strada cu felinare ce raspandeau o lumina rosie peste parcul plin de verdeta. Langa mine dormea "inceputul vietii mele" (pt.ca, asa cum spune sotul meu, dupa ce ti se naste copilul, uiti viata ta de dinainte, si cum era ea posibila fara fiinta asta micuta, care are atata nevoie de tine!), iar mie imi era asa de greu sa cred, ca este al meu, din mine, ca eu am "facut" asta! De ziua mamei pe care am petrecut-o in spital, am primit cadou de la papi un parfum: very irresistible.Este ciudat, cum si acum, cand ma parfumez cu el (mai am putin!), ma simt...slabita!Asa cum ma simteam in acele zile, abea miscandu-ma cu taietura aceea uriasa sub burta. De multe ori, in drum spre parc, cu caruciorul, treceam pe langa spital, si ma uitam la ultima fereastra ce apartinea salonului "nostru". Mi-e ciuda! Ori imi lipseste talentul, ori miracolele nu pot fi traduse in cuvinte, daca nu stii "limba miraculoasa", nu stiu din ce motiv, dar mi-e tare ciuda ca nu am putut sa exprim exact ce inseamna lumini rosii pe o strada in noapte, chiar linga parc, si un parfum anume pe care oricine il poate cumpara si vaporiza neglijent pe pielea gatului sau pe incheietura mainii, fara sa intuiasca ca este un "link" nevazut spre magia inceputului unei vieti.

2 comments:

Dilimache said...

Am intrat doar pt o secunda dar am ramas cateva minute.... Am oftat adanc la sfarsit fiindca niciodata nu ma satur sa citesc cum au venit pe lume niste fiinte miraculoase care sunt copilasii nostri. Sa fie sanatos pe cat de frumos si plin de viata e!

georgi_claudia said...

Multumesc mult...!!! Mult!!