Thursday, January 15, 2009

Nu ca am fi epuizat subiectul ciocolata, dar asa pentru variatie, hai sa vorbim despre inghetata!

In Olanda, la vreo 25km de locul unde locuiesc se afla o "dughenitza",cu cea mai buna inghetata posibila!Preferata mea este:iaurt,cirese,fulgi de ciocolata alba.Pascal a luat una cu:vanilie,mar,scortisoara si napolitana.Sa vorbeasca pozele!!



Not that we exhausted the chocolate subject, but let's talk about ice-cream,just for variation!

In Holland, about 25 km from the place I live, there is this little "hut" with the best possible ice-cream!My favourite is:cherries,yoghurt, and white chocolate flakes. Pascal took :vanilla, apple, cinnamon and wafle. Let the photos talk!

Wednesday, January 14, 2009

Provocare - Challenge



M-am gandit sa lansez o mica provocare amuzanta! Am sa postez o poza facuta la intamplare unor persoane pe care nu le cunosc (si spre rusinea mea nici nu le-am cerut permisiunea de a-i fotografia; dar scopul "nobil" scuza mijloacele marsave.Haha), iar voi puteti croi o mica poveste pe fundalul pozei. Cine credeti ca sunt cei doi din poza (puteti sa le dati si nume daca vreti), ce relatie este intre ei, cu ce se ocupa in viata de zi cu zi...Nu trebuie sa urmariti sa fiti "exacti" (nici nu aveti cum, caci nu cunosc persoanele si nu pot verifica veridicitatea afirmatiilor voastre). Trebuie sa fiti cat mai fantezisti, amuzanti, sa va lasati imaginatia sa zburde salbatic pe cararile aberatiilor, sau ma rog, orice va face sa zambiti, sau credeti ca ne-ar face pe noi sa zambim! Bafta!

I thought it would be nice to come with a funny challenge! I am gonna post here a picture that I took by default to some people I don't know (and to my shame and blame, I didn't ask permission from to take their photo; but the "noble" goal will excuse the tricky means.Haha), and you are invited to build a little story on the background of the photo. You should say who you think those people are (even name them if you like), what kind of relationship you think there is between the two, what their occupation is in the daily life...You should not try to be exact in your appreciations (you couldn't anyway, as I don't know the people and I can't check the truth of your statements) . You should try to be fanciful, funny, let your imagination run wild on the path of abberation, or whatever makes you smile, or you think might make us smile!Good luck!

gangsta paradise

Noi astia care lucram sa construim si sa schimbam lumea! Us who work to build and change the world!

Tocmai am vazut din nou (pentru a cata oara?) filmul "Dangerous minds". Un film vechi, dar extrem de bogat in semnificatii, un film care ma inspira de fiecare data cand il vad, care ma rascoleste pana la lacrimi cu aproape fiecare secventa, fiecare replica. Sunt convinsa ca multi dintre voi stiu despre ce vorbesc, iar daca n-ati vazut inca filmul, faceti in asa fel si nu-l scapati!Nu am sa fac un rezumat al filmului, nici nu am sa incerc sa-l disec. Am sa ma opresc numai asupra unui singur aspect, si a ceea ce am simtit eu. Este uimitor, zdrobitor de inaltator, ceea ce cateodata un singur om poate sa faca! Cum un singur om poate tine in mana sa destinele multor altor oameni, si alege sa faca bine! Sa iubeasca, sa daruiasca, sa se daruiasca, sa-i pese, sa se sacrifice, sa lupte, sa dea speranta, sa imparta forta, sa ierte, sa inteleaga, sa lumineze, sa calauzeasca, sa deschida, sa dezpovareze, sa sprijine, sa ajute, sa fie! Acolo! La locul potrivit! In momentul potrivit! Si cand vorbesc de omul ce tine destine in mana, nu ma refer la politician, pentru ca politicianul arareori va alege sa faca bine. Ma refer la profesor. Acela al carui salariu este cam 5% din salariul politicianului, si asta intr-un caz fericit! Sau la simplul om care crede! Crede in puterea lui de a schimba lumea, de a construi una mai buna. Si zau ca atunci cand crezi, esti cel mai puternic om din lume! Si lucrurile incep sa prinda contur si sa se intample! Acum, nu stiu, fie nu am destula credinta, ori putere, dar mi se pare ca nu pot sa schimb lumea. Si atunci plang pentru ea, si ma uit la altii care pot si fac!

I just watched again (for how many times?) the movie called "Dangerous minds". An older movie, but extremely rich in meanings, a movie that inspires me every time I see it, and touches me deeply with each line, with each scene. I am sure that most of you know what I am talking about, but if you haven't seen the movie yet, don't miss it! I am not gonna tell what the movie is about, I am just gonna stop to only one aspect of it, and to the way I felt about it. It is amazing, crushingly big, what sometimes, one man can do! How one man can hold in his hand the destiny of many others, and he chooses to do good!To love, to give, to give himslef,to care, to fight, to sacrifice himself, to give hope, to share strength, to forgive, to understand, to enlighten, to guide, to open, to relieve, to support, to help, to be! There! In the right place, at the right moment! And when I talk about the man who holds destinies in his hand, I don't talk about the politician, as a politician rarely will choose to do good. I talk about the teacher. The teacher whose salary is about 5% of the politician's salary, and this in a happy case. Or, I talk about the simple man who believes! He believes in his power to change the world, to build a better one! And, when you believe, you are the strongest man in the world! and things start to have a clear shape, and to happen! Now, I don't know, but either I don't have enough faith, or not enough force, but it seems I can't change the world. And then, I cry for the world, and look to others who can and do!

Tuesday, January 13, 2009

Doneaza par! - Give hair!

Inainte de Craciun am participat si eu (cu 25 cm par) la campania "Doneaza par!". Cineva s-a gandit la bolnavii de cancer, si la cat de mult conteaza pentru ei o peruca de par nautral. Pe langa faptul ca oamenii acestia pe care soarta i-a impovorat cu asemenea boala cruda, ca trebuie sa urmeze tratamente complicate, ca se confrunta cu un milion de alte probleme pe langa suferinta provocata de boala, trebuie deasemenea sa se confrunte cu aspectul estetic neplacut si cu factorul psihologic al caderii parului. Poate ca acesta este cel mai mic rau, totusi, daca poti sa-i ameliorezi efectul...de ce nu? Departe de mine ideea de a-mi ridica o statuie pentru ca mi-am donat parul, dar nu va puteti imagina(sau paote da!) cat de mult m-a rasplatit gestul pe care l-am facut, ideea ca poti face ceva bun pentru altcineva, cu atat de putin! Am fost fericita sa vad fetite de 12-13 ani care-si taiau parul pentru bolnavii de cancer, adolescenti care pentru nu stiu ce "motiv rock" si-au lasat parul sa creasca si acum il donau! Coafezele abea faceau fata afluxului de persoane venite sa fac acest gest simplu, umanitar. Tunsoarea si coafatul erau gratis, ti se serveau gustari, bauturi racoritoare si vin, iar la plecare, intr-o maniera foarte modesta, ti se inmana o sacosa cu produse Panthen. Dupa cateva zile, primeai o poze cu look-ul de "dupa", si o scrisoare (inca una!)de multumire. Ceea ce m-a impresionat insa pana la lacrimi, a fost gazda evenimentului, ea insasi o supravietuitoare a cancerului. Nu am sa uit niciodata ochii aceia in care se citea sincera gratitudine, si modesta bucurie atunci cand se uita la noi, cei veniti acolo sa raspundem unui strigat de ajutor!

Before Christmas I also participated(with 25cm hair) to the campaign "Give Hair!" Somebody thought about cancer pacients, and how important it's for them to have a natural hair wig. besides the fact that those people were burdened by destiny with such a cruel disease, fight with pain, besides the fact they must follow complicated treatments, they must also deal with the loss of hair, and the psychological factor created by this. Maybe this is the least bad, but if you can ameliorate it, why not? Far from me the idea to put myself on a pedestal for donating my hair, but you cannot imagine (or maybe you can!) how rewarding was the little gesture I made, the idea that you can do so much with so little! I was happy to see little girls, 12-13 years old who came to cut their hair for the cancer pacients, teenagers who, for I don't know what "rock" reason grew a very long hair that was now ready to be donated! The hairdressers could barely deal with all the people who were there to make this simple, human gesture. The haircut was for free, you were served some snacks, soft drinks and wine, and when you were leaving, you were given in a very modest manner, a bag with Panthen products. After several days you were receiving a photo with your "after" look, and a thank you letter (another one!). What I will never forget thou, and impressed me to the deepest of my heart, was the hostess of this event. Herself a cancer survivor, she had this immense modesty, joy, and sincere gratitude, when she was looking to us, the ones who came to answer this humanitarian call!

Monday, January 12, 2009

Ne plac lumanarile! - We like candles!


Ne plac lumanarile! Lumina lor calda, umbrele lungi si subtiri pe care le arunca pe pereti, atmosfera de "la mine acasa" pe care stiu asa de bine sa o creeze! Avem un semineu fals, si pentru ca nu putem sa facem focul intr-un semineu fals, l-am impodobit cu flacari timide de lumanari. Las pozele sa va spuna mai multe...;)!

We like candles! Their warm light, the long, narrow shadows they cast on the walls, the "at home" atmosphere they know so good how to create! We have a false fireplace, and because we cannot make fire in a false fireplace, we adorned it with the shy flames of the candles. I let the photos tell you more...;)!

Sunday, January 11, 2009

Teama parinteasca - Fear of a parent

Citeam deunazi pe o pagina de stiri, despre o noua gaselnita a adolescentilor de a-si introduce alcool in corp, pe o cale mai rapida decat cea clasica si fara ca respiratia sa ii tradeze. Isi introduc in vagin sau anus,tampoane (destinate in mod normal menstruatiei) imbibate in vodca sau alte bauturi foarte spirtoase. Metoda, initiata in America, este deja foarte populara si in Europa. Ah Doamne, daca acesti copii ar da dovada de tot atata imaginatie in a gasi solutii sa-si repare viata, in loc sa si-o strice...Ma intreb, cu inima cat un purice cum se descurca parintii intr-o asemenea situatie? Ce faci, ca parinte, cand toate metodele de a-ti face copilul sa realizeze ca a apucat-o pe un drum gresit, au dat gres, si nu vrei sa te resemnezi, nu poti sa renunti?

Recently, I've read on a news site, about a new method teenagers found to introduce alcohol in their bodies, in a faster way than the classical one, and without having an "alcohol breath". They introduce menstruation tampons soaked in vodka,or other strong drinks, in the vagina, or anus.The method, started in USA, is already very popular in Europa also.Oh God, if these children could use the same rich imagination in order to find solutions to fix their lives instead of spoiling it...I wonder, with fear in my heart, how the parents in such situations deal with this problem?What you do, as a parent, when all the methods to make your child see that he is on a wrong road, fail, and you don't want to resign, and cannot just give up!

Saturday, January 10, 2009

Ritual
















Am vizitat zilele trecute unul din magazinele mele preferate, unde gasesti cate putin din toate celor necesare unor ritualuri zilnice, sau saptamanale (sau ori de cate ori va face placere), lucruri care te ajuta sa-ti daruiesti putina detasare, placere, te ajuta sa-ti incarci bateriile dupa sau pentru o noua zi de stres. Uleiuri pentru aroma terapie, creme speciale pentru masatul picioarelor obosite, saruri si uleiuri de baie, tot felul de mici obiecte care te ajuta sa uiti! Sa uiti si sa dai jos de pe tine si din tine mizeriile unei zile prin care ai trecut si ai supravietuit, dar esti prafuit si obosit! Mi-a atras atentia un raft plin de ceainice si cani pentru ceai. Erau asa de frumoase, incat nu te puteai opri sa nu te gandesti ce minunat ar fi sa prepari un ceai cu arome exotice, pe care sa-l pastrezi cald intr-un asemenea ceainic, si sa-l imparti cu cineva drag, sa te bucuri de acest mic ritual cu cineva care este special pentru tine. Cat de mult ar insemna o jumatate de ora de mici nimicuri la o cana de ceai, alaturi de persoana pe care o iubesti, in praful cotidian. Apoi ma intrebam cati dintre noi rupem o jumatate de ora dintr-o zi, ca sa efectuam un ritual (si nu ma refer la sofisticatul ritual al japonezilor pentru ceai) care are in centru propria persoana. O baie cu arome si muzica lina, un ceai fierbinte preparat si baut "cu talc", o jumatate de ora de meditatie, sau orice altceva care ne face cu adevarat placere! Iar lucrurile acelea pentru care sacrificam astfel de momente, se merita cu adevarat,sau ne sunt doar utile?

I visited last days one of my favourite shops, where you can find a variety of things necessary for some daily, or weekly (or whenever you like) rituals, things that help you give yourself a bit of detachment, joy, help you recharge your batteries after (or for a new) day of stress. Oils for aroma therapy, bath salts and oils, creams for massaging tired feet, all kind of small things to help you forget. To forget and get read of the dirt you gathered in a whole day that passed, and you survived, but you are dusty and tired! My attention was caught by a shelf full of teapots and tea cups. They were so beautiful, that I could help myself thinking, how wonderful would be to prepare some tea, with exotic flavour, that you keep hot in such a teapot, that you drink and share this little pleasure with someone you love, someone special for you! How much would mean besides the daily dust; a half an hour of sweet little nothings in the company of the person you cherish the most! I was asking myself how many of us take a half an hour every day, for a ritual destined for ourselves (and I'm not talking about someting very sofisticated like the Japanese ritual for tea). A bath with sweet aromas and soft music, a cup of hot tea that you drink in a special manner, a half an hour of meditation, or whatever makes you pleasure! And those other things for whose sake we sacrifice our special moments...are they worthy, or just usefull?

Friday, January 9, 2009

Probleme existentiale - Existential issues

Vorbeam cu o zi in urma, in gluma, despre probleme existentiale. Dar acum, stau si ma gandesc...cand incetam sa ne mai punem astfel de probleme, si de ce? Care este mediul propice cultivarii lor, si ce determina exterminarea lor? Cand eram adolescenta, eram plina de probleme existentiale, ca adolescentu' de cosuri! Sunt problemele existentiale apanajul tineretii, tribut hormonal, sau apar in urma frustrarilor, datorita faptului ca esti dependent (mai ales) material de altii (parinti, la varsta respectiva), or pur si simplu nu ai altceva mai bun de facut cu timpul tau, si odata ce ai responsabilitati (copii, rate,etc), nu mai ai timp se de alte probleme? De ce aveam probleme existentiale cand eram adolescenta, si acum, in postura de mamica si nevasta, dorm fara sa visez macar la ele?

I was talking a day before, in a joking manner, about existential issues. But now, I am thinking...when do we stop having such issues, and why? What is the good environment to cultivate them, and what leads to their extermination? When I was a teenager,I was full of existential issues, like a teenager full of pimples.Are existential issues the prerogative of youth, hormonal tribute, or they come because of frustrations, due to the fact that you are dependant (financially especially) on others (parents, at that age), or maybe you just don't have anything better to do with your time, and once you've got responsabilities (children, bank loans,etc), you simply don't have the time for such things? Why did I have existential issues when I was a teenager, and now, as a mommy and wife, I don't even dream about them?

Thursday, January 8, 2009

Candela (natural fire)


Sotul meu mi-a adus o planta minunata. Se numeste Foc natural. O(il) iubesc asa de mult!!!


My husband brought me a new plant. It's called "natural fire". I love it (him) sooo much!!

Daca te plictisesti-mananca ceva! If you ar getting bored-eat someting!

Din lipsa de inspiratie, si ca orice gospodina fara probleme existentiale, m-am gandit sa trantesc si eu pe blog o reteta! Aici ar fi de comentat, caci ceea ce va prezint, este foarte pretentios numita "o reteta", si totodata, cu sau fara probleme existentiale, tot trebuie sa mancam (macar din cand in cand), si deci, chiar daca nu vin cu un post interesant, s-o gasi cineva pentru care "reteta" sa fie macar utila intr-o buna zi!Ceea ce veti vedea este delicios, foarte usor si foarte rapid de preparat.Se poate servi ca atare sau ca garnitura cu o fripturica de vaca (ori un cotlet de porc) alaturi. Va trebuie o conserva de fasole verde, un pachet de bacon (din accea stil american, pentru mic dejun, in felii foarte subtiri), un pachetel de branza de capra, chimen, piper.
Faceti manunchiuri din fasole verde pe care le infasurati in cate o felie de bacon.Apoi taiati rotocoale de branza pe care presarati cateva semine de cimen.Le infasurati si pe acestea in felii de bacon.


Pachetelele astfel facute se prajesc intr-un pic de unt de gatit. Merge si ulei. Puneti un pic de piper cand sunt in tigaie (da un aspect placut, se prajesc frumos)













Apoi...le mancati!


Inca un post despre ciocolata! Another post about chocolate!




Am sa las pozele sa vorbesca despre un coltisor minunat in Brugge, unde poti sa bei ciocolata calda, cu o multime de arome la care ti-ar fi greu sa te gandesti daca nu le-ai vedea pe menu. Nu lispesc milkshake-urile (bineinteles tot cu ciocolata si alte arome in combinatie cu...ciocolata, evident!!)! Deasemenea poti sa mananci salate, sandwichiuri si alte minuni, care contin si...ciocolata! De pilda: salata cu piept de pui, capere, si sos de ciocolata! Nu am mancat nimic acolo (desi deserturile cu...ghici ce?! Iti spun tot eu:CIOCOLATA!, suna bineeee!!), dar am baut faimoasa lor ciocolata calda, si va spun sincer ca-si face banii (pret triplu fata de o ciocolata calda obisnuita bauta oriunde altundeva). Cred ca nu mai trebuie sa adaug ca locul colcaie de adolescenti hormonali, care adora, si au mare nevoie de ciocolata!!

I am gonna let the photos talk about a wonderful little place in Brugge, where you can drink warm choco, with a multitude of flavours which you could hardly imagine if you didn't see on the menu. The milkshake are also present (of course with chocolate and other flavours combined with chocolate, of course!!) Also you can eat salades, sandwiches and other goodies, which contain also...chocolate! For instance: salad with chicken breast, and chocolatesauce! I didn't eat anything there (though the desserts with...guess what?! I tell you: CHOCOLATE!, looked soo good!), but I drank their famous hot choco, that is worth every penny (triple price comapring with any other place). I guess I don't have to mention that the place is full with teenagers, very hormonal and in need of chocolate!

Dead can dance...my love!! The best song EVER!!

Wednesday, January 7, 2009

Strada salutarilor- Greetings street


Cand intri in oras, la intersectia cu prima strada la dreapta, a aparut un indicator nou: Strada salutarilor! Asta inseamna ca trecatorii se saluta pe aceasta strada, sau macar asa ar fi frumos! Cu zambete largi pe fata, ne fluturam mainile mai ceva decat niste papusi mecanice. Este a treia zi cand trecem pe strada si salutam, asa cum ne invata indicatorul. Pana acum, lumea se uita ciudat la noi (probabil se intreaba daca-i confundam cu altcineva, daca suntem nebuni, sau ne batem joc de ei). Noi, suntem curiosi cate zile vor trece pana cand cineva ne va intoarce salutul!?


When you enter in town, at the intersection with the first street to the right, there is a new sign: greetings street! That means that the people who pass on this street should greet each other,or at least this would be nice!With big smiles on out faces, we wave our hands like mechanical dolls. It's the thirs day when we pass on this street and greet, like the sign tells us. Till now, people look strangely a us (maybe they assume we mistake them for somebody else, if we are crazy or simply mock them). We are curious how many days must pass till somebody will return the greeting!?

Bunatati in Brugge - goodies in Brugge







Acestea sunt cele mai vandute "modele". Turistii considera ca sunt cadouri originale pe care sa le aduca acasa la prieteni sau familie. Tu pe care ai alege-o?
These "models" are sold the most. Tourists consider they are original, funny gifts to take home to family or friends. Which one would you choose?

Bunatati in Brugge - goodies in Brugge


chocolate santa!!







(home made cookies)
mmm...la cure gourmande-are biscuiti si fursecuri artisanale

Tuesday, January 6, 2009

The miracle of life!

I promised to share with you the moment of my son’s birth. Women know the feeling, this unique event, even if we experience it different, its essence is the same: a miracle! I had a difficult pregnancy, starting with the 5th month. Even though I had no nausea, or any other physical misery which come in the “package” with the miracle, I took a lot o weight…like 36kg…and this mostly because I had to quit smoking. I remember how I was struggling to climb the stairs, and how people on the street were asking me if I had twins or triplets. The due date was planned on 3rd of May, but I was hoping since April that maybe, maybe…The last days were a nightmare, I couldn’t get down from the bed without help, and the news from the gynecologist were not very encouraging: my cervix was looking like I was 3 months pregnant, so, with a big smile on her face, my doctor announced me that if nothing happened till 3rd of May ( I had not even one contraction during all my pregnancy), then cesarean birth was a potential solution. I cried for 5 days continuously when I found out that cesarean section is for sure (from 3rd of May till 8th of May when the surgery was planned). I was spending my time mostly in the bath tub , as I couldn’t bare the excessive weight anymore. My husband was caressing my hair or massaging my back, torn by my tears and suffering. On 8th of May, early in the morning we went to the hospital. They tried in vain to induce labor to me! At least I had the consolation that I felt no pain whatsoever during my entire pregnancy. This was the “technical” part of the story. Now, the emotional part!Thanks God, I gave birth in a country where the father of the baby (or whomever you wish), can assist to the birth (even if it’s a cesarean)! Thus, the little one can be welcomed by both parents, so the joy of the first meet, double! My wonderful husband was a strong support during all my pregnancy, and I was dependant by his support and presence in the surgery room. But, for I don’t know what reason, during anesthesia, nobody is allowed to be there, except for the doctors. I didn’t know that, so I was desperately begging them (being out of the line, I know…)to bring in the father of the child. They were young doctors, who very politely comforted me, and lying that the father is in the changing room for his sterile cloths. But I could see him at the door, at the end of the little corridor just outside the surgery room. I was insisting almost crying (I would have cried if I wasn’t too ashamed!)…they were talking and talking to me, keeping me distracted. I put my foot down: “who’s gonna hold my hand while you put needles in my spine?” One of them came to hold my hands…Then, with “my half” next to my head, we were waiting for the smallest piece of flash from our flash, to come out from my belly! It didn’t take long…10-15 minutes…I kept on asking my husband: “Is he here? Is he coming?” With his legendary calm, though excited at the maximum, he was answering to me: “Not yet, my love, just a little longer, just a little!” He was holding my hand, and with the other one, he was caressing my hair. Then, I heard Luca screaming! Even now days, I am convinced that he was sleeping in mommy’s belly, where was warm and good for him, and he got really upset to be pushed out in the strong light, in that cold room! They gave him to us almost immediately. They put him on my chest, so that he could feel my warmth, smell, and my heartbeat, so the shock of coming in this world would be diminished. He calmed down almost immediately, just us, the parents, kept on crying. I spent 5 days in the hospital. I slept I don’t know how many hours. The days, were spent together, the three of us. My husband came around 8 o’clock in the morning, and left around midnight. In the night, I couldn’t sleep because of the cut and the pain I had with every movement. I couldn’t have slept, even without pain! From the bed, I could see the street with light polls which spread a red light over the green little park. Next to me “the beginning of my life” was sleeping (my husband says that once your baby is born, you are born too, you forget your life, the way it was before, or how come it was possible without this little creature who needs you so much!), and for me it was so hard to believe that he was mine, “out of me”, that I “did” that! For mother’s day, spent also in the hospital, I got from pappy a perfume as a gift: very irresistible. It’s strange how whenever I wear that perfume ( I still have a little), I feel weak ! Just the way I felt in those days, in the hospital, with that huge cut under my belly. Many times, on my way to the park, with the trolley, I passed in the back of the hospital, and looked up to the window of “our room”. I’m pissed! Either I lack talent, or miracles cannot be translated in words, unless you talk the “miraculous language”…I don’t know the reason but I am very pissed that I couldn’t express exactly what means red lights on a street in the night, just next to the park, and a certain perfume that anybody can buy and carelessly spray on the neck, or on the hand wrist, not even thinking that this can be the unseen link to the magic of the beginning of life!

By the way, Luca got his first haircut today!!

Miracolul vietii

Am promis ca am sa impartasesc cu voi momentul nasterii fiului meu. Femeile cunosc sentimentul, experienta aceasta fara egal, chiar daca trecem diferit prin ea, in esenta ramane aceeasi:un miracol!Am avut o sarcina dificila, incepand cam de pe la 5 luni. Desi nu am cunoscut greturi si alte mizerii de ordin fizic care vin "in pachet" cu miracolul, am luat mult in greutate...doar 36kg...si asta mai mult din cauza renuntarii la fumat. Mi-amintesc cum ma opinteam sa urc scarile ca sa merg la toaleta, si cum lumea pe strada ma intreba daca am gemeni sau tripleti. "Ziua scadentei" mi-era programata pe 3 mai, dar eu trageam sperante inca din aprilie ca poate, poate...Ultimele zile au fost un cosmar, nu ma mai puteam da jos din pat fara ajutor, iar vestile de la ginecolog nu erau deloc imbucuratoare:cervix-ul meu arata ca al unei gravide in luna a treia, asa ca, cu zambetul pe buze, doctorita m-a anuntat ca daca pana pe 3 mai nu se intampla nimic (nu am simtit nici macar o jumatate de contractie pe toata durata graviditatii), atunci solutia ar fi cezariana. Timp de 5 zile (de pe 3 mai cand am aflat ca va fi cu siguranta cezariana si pana pe 8 cand operatia era programata)am plans intr-una!Din cauza greutatii pe care nu o mai suportam, stateam mai mult in cada, cu sotul meu care-mi mangaia parul sau imi facea masaj, sfasiat de lacrimile si de suferinta mea.Pe 8 mai, dimineata devreme, ne-am dus la spital. Au incercat sa-mi provoace travaliul, dar nimic! Macar am consolarea ca nu am cunoscut nici un fel de dureri ale nasterii. Asta a fost partea "tehnica" a povestirii. Partea emotionala urmeaza acum!Slava Domnului am nascut intr-o tara in care tatal (ori cine iti doresti tu), poate fi alaturi de tine atunci cand nasti (fie si prin cezariana). Astfel, micutul este intampinat de ambii parinti, si bucuria primei vederi, dubla! Sotul meu minunat, mi-a fost sprijin de nadejde, iar eu dependenta de ajutorul si prezenta lui. Din nu stiu ce motiv, in timpul anesteziei, nu are voie nimeni sa asiste in afara de doctori. Nu am stiut asta, ma rugam cu disperare ridicola si deplasata (cred eu...)de ei sa-l aduca pe tatal copilului! Erau niste doctori tineri, si cu delicatete ma consolau, mintindu-ma ca tatal se schimba cu haine sterile de aceea nu e acolo, dar il vedem la usa de la capatul micului coridor,ca asteapta sa fie lasat inauntru. Eu insistam aproape plangand (as fi plans, dar mi-era rusine), ei ma tineau de vorba. Apoi am pus piciorul in prag: "cine ma tine de mana cand imi bagati ace in spinare, daca nu-l lasati sa intre?" Unul dintre doctori a venit sa ma tina de mana! Apoi, cu jumatatea mea la capul meu, asteptam cea mai mica bucatica din noi, sa iasa din burtica mea! Nu a trecut mult, poate 10-15 min... Il intrebam pe sotul meu intr-una: "A venit? Vine?"
Iar el, cu calmul lui de legenda, desi emotionat la maxim imi raspundea: "Nu inca, iubita mea, mai e putin, inca putin!" Ma tinea de mana in timp ce cu cealalta mana ma mangaia pe par. Apoi, l-am auzit pe Luca tipand! Si acum sunt convinsa ca dormea la mama in burtica, unde era cald si bine, si s-a suparat tare mult cand l-au scos brusc la lumina, si in camera aia rece ca orice sala de operatie! Ni l-au dat aproape imediat. L-au pus pe pieptul meu gol, ca sa continue sa-mi simta caldura,mirosul, bataile inimii, si astfel socul de a veni pe lume sa fie mai mic. S-a linistit imediat ce m-a simtit, numai noi, parintii mai plangeam.Am stat 5 zile in spital. Am dormit doar nu stiu cate ore. Zilele le petreceam toti trei. Sotul meu venea dimineata, in jur de 8, si pleca pe la miezul noptii. Eu, nu puteam sa dorm din cauza operatiei si a pozitilor incomode in care trebuia sa stau. Dar nici n-as fi putut sa dorm, chiar daca n-as fi avut dureri. Vedeam din pat strada cu felinare ce raspandeau o lumina rosie peste parcul plin de verdeta. Langa mine dormea "inceputul vietii mele" (pt.ca, asa cum spune sotul meu, dupa ce ti se naste copilul, uiti viata ta de dinainte, si cum era ea posibila fara fiinta asta micuta, care are atata nevoie de tine!), iar mie imi era asa de greu sa cred, ca este al meu, din mine, ca eu am "facut" asta! De ziua mamei pe care am petrecut-o in spital, am primit cadou de la papi un parfum: very irresistible.Este ciudat, cum si acum, cand ma parfumez cu el (mai am putin!), ma simt...slabita!Asa cum ma simteam in acele zile, abea miscandu-ma cu taietura aceea uriasa sub burta. De multe ori, in drum spre parc, cu caruciorul, treceam pe langa spital, si ma uitam la ultima fereastra ce apartinea salonului "nostru". Mi-e ciuda! Ori imi lipseste talentul, ori miracolele nu pot fi traduse in cuvinte, daca nu stii "limba miraculoasa", nu stiu din ce motiv, dar mi-e tare ciuda ca nu am putut sa exprim exact ce inseamna lumini rosii pe o strada in noapte, chiar linga parc, si un parfum anume pe care oricine il poate cumpara si vaporiza neglijent pe pielea gatului sau pe incheietura mainii, fara sa intuiasca ca este un "link" nevazut spre magia inceputului unei vieti.

Dance Luca, dance!!

Sunday, January 4, 2009

brugge at night

view on the "canal of Brugge"


detail of a building

Brugge at night (or almost...)

my favourite shop
the tea-rooms in the center
the belfrey
the cityhall, here we got married

entrance in town

my fairy name

Your fairy is called Bracken Elfshimmer
She is a cheerful sprite.
She lives where bracken and curling ferns grow.
She is only seen when the first flowers begin to blossom.
She dresses in leafy bracken-green. She has delicate green wings like a cicada.
Get your free fairy name here!

poze din ziua plantarii


Chiciura si promoroaca






Nu e ceva obisnuit sa ai temperaturi cu minus pe meleagurile astea. Ba, mai mult, se zvoneste ca de luni se asteapta zapada!! Zapada!!!! Fantezia si frica cetateanului obisnuit. Dar pana atunci, ne multumim cu ceva chiciura si promoroaca, si oleaca de ceata pe ici pe colo. Azi a fost o zi de plictiiiiis...! Citeam eu pe blogul unei prietene, ca pe lista ei de "dorinte care sa se indeplineasca in 2009" (dea Domnul sa i se implineasca toate), plictisul isi are locul lui de cinste! Iar altii, nu stiu ce sa mai faca cu el, si cum sa scape. Deci, pentru ca tot ma plictiseam, mi-am rugat consortul sa facem o tura cu masina. Turele cu masina sunt activitatea mea preferata! M-as muta in masina daca as putea. Imi place ca poti cuprinde intr-un timp scurt, o zona cat mai cuprinsa din peisaj. E adevarat ca nu poti savura tot ce vezi asa cum se intampla cand te plimbi, dar pe mine ma incanta masina la maxim (cu conditia sa nu conduc eu). Slava Domnului, fi-miu in seamana. Ii pun Shrek sau muzica lui preferata la micul dvd de masina, si uite asa am voiajat pana in Romania si inapoi (4 zile dus, ca ne-am oprit in Ungaria la Balaton pt. o zi), trei zile intors, apoi dupa numai doua luni ne-am dus in Portugalia, tot cu masina, evident (trei zile dus, trei intors), si baiatul meu nu s-a plans nici macar 5 minute! Dar nu despre asta era vorba :)Inainte sa locuim in Brugge, am locuit in Oostende, la mare. Acolo s-a nascut Luca, in apartamentul din balconul caruia puteai sa vezi marea. Suna idilic, doar ca de fapt Luca s-a nascut la spital, iar vantul permanent dintr-un oras de coasta, nu e pentru mine. Iar la cateva luni dupa ce s-a nascut Luca, am primit o scrisorica de la primarie, cum ca suntem invitati (impreuna cu toti parintii copiilor nascuti in 2007) sa plantam un pom pentru baiatul nostru in "padurea nasterii". Asta inseamna ca pe un teren al primariei din afara orasului, in fiecare an, este alocat un lot de pamant, si pomuletii aferenti, pe care ii planteaza parintii, la un pahar de ciocolata calda si in muzica Eniei. Ceea ce este mai interesant, dupa ce ne-am mutat in Brugge, primaria acestui oras ne-a invitat sa facem acelasi lucru, chiar daca Luca nu s-a nascut aici! Deci, ne-am dus sa mai vizitam pomisorul plantat pe 16 martie 2008 in Oostende. Pe drum, atata minunatie, incat m-am gandit s-o impartasesc cu voi. Ceata, apus de soare rasfrant in niste mori de vant, chiciura si promoroaca. Va las sa va bucurati de poze, ca eu am vorbit destul. Am sa pun ceva poze si din ziua in care am plantat pomul (un stejarel falnic, asa ca pentru un baiat voinic!), si din cele facute astazi, cu pomisorul acoperit de promoraca.

Aaaa...song of the...week...

Monday, December 29, 2008

Friday, December 26, 2008

Mos Craciun exista!

Mos Craciun exista! Am doua dovezi fara echivoc! O viziune sau poate un vis de cand eram foarte mica, una dintre primele mele amintiri: l-am vazut pe Mos la geam, doar o secunda, dar l-am vazut! probabil tocmai pleca dupa ce mi-a lasat cadourile. Cred ca aveam 3-4 ani, si de atunci port cu mine, ferecata bine in suflet credinta ca Mosul exista...Si a doua dovada...este chiar Craciunul asta! O Doamne!! Cat e de bine sa iubesti si sa fi iubita, apreciata, adorata, si sa ti se arate asta iar si iar, in fiecare zi! Si nu vorbesc doar despre sotul meu! Rudele lui care m-au adoptat, m-au incorporat, m-au integrat,m-au omogenizat in aluatul asta dospit si cald care se cheama familie! Ma incearca sentimente greu de descris...oare chiar merit toate astea? Sau sunt rasplata celui care crede?!

Craciun fericit tuturor!

Ok...am luat leapsa si raspunsurile mele sunt am asa...(apropos, multumesc ca in sfarsit m-ai facut sa scriu!!)

1. Pai...am inceput acest blog din cauza sentimentului apasator de singuratate. Sunt departe de tara mea, si cand am plecat am lasat totul in urma, inclusiv prietenii de o viata. Nu am vrut asa, dar pur si simplu asa s-a intamplat! Fiecare ne-am ratacit in cele patru zari, incepand o viata noua. Mai pastram legatura, dar rar, iar eu fac parte dintre acei oameni pentru care prietenia este foarte importanta in universul personal si am nevoie de contact permanent cu cei dragi. Desi sunt o fire sociabila, nu imi fac usor prieteni, in sensul ca nu gasesc cai de comunicare cu oricine (este defectul meu), iar blogul prezinta avantajul de a deschide sau inchide usi la modul elegant, fara sa ranesti pe nimeni, sau fara sa inoportunezi pe nimeni cu prezenta ta (ori viceversa), fara sa fie nevoie sa trimiti direct pe cineva, undeva, daca este cazul...pentru cine este lipsit de darul diplomatiei (asa ca mine), blogul este o binecuvantare, scutindu-te de a pune sau a te pune intr-o siuatie jenanta. As fi vrut ca raspunsul meu sa fi fost mai matur, mai frumos, dar trebuie sa fiu sincera! Pana acum, am fost pur si smplu paralizata de ideea de a incepe sa postez pe blogul meu. L-am pastrat foarte succint...si daca nu ar fi fost aceasta provocare de la o persoana pe care o apreciez foarte mult, poate ca as fi amanat din nou sa scriu. Deci, daca gasiti ca sunt cam dura pe la colturi, cut me some slack cum spune englezul, adica fiti putin ingaduitori, pentru ca sunt noua in bransa si lipsita de experienta.
2. Ce vreau eu prin blogul meu? Cred ca vreau ce vrea majoritatea lumii care are blog. Ar fi minunat sa construiesc un cerc de prieteni, de oameni care se plac, comunica, sunt acolo unul pentru celalalt, chiar si in spatele blogului, sau afara din blogosfera (parca asa se spune), si sa desavarseasca in viata reala ceea ca au inceput in cea virtuala. Prea indraznet?
3. Ce astept eu de la blogul meu? Cam ceea ce am scris mai inainte, sa fie unealta, nu, mai bine spus locul unde oamenii vin impreuna sa se atinga, sa se arate, sa gaseasca!

Wednesday, December 17, 2008

Saturday, December 13, 2008

Friday, December 12, 2008

Poze promise




Intotdeauna o ajut pe mama




Azi am 1 an!


dupa o zi de la nastere






Luca la 2-3 minute de la nastere